Primăvara
Mai bine plimbă-ţi degetele prin aşteptarea mea aşa cum ai sădi în pământ o floare. când e deja atât de târziu îmi leagăn picioarele prin aer, pantofii îmi zboară pe rând, zvâcnesc neputincioşi, se lovesc cu bufnet de pământ. picioarele mele aleargă mai departe prin aer şi se întorc ca un refren; eu nu mă mai gândesc la nimic labele picioarelor mi se desprind pe rând, zvâcnesc prin aer; aerul se leagănă cu mine, până la genunchi corpul meu zvâcneşte tremurând prin aer (ce straniu, nu?), mâinile mele se despart de mine ca două păsări albe desfăcându-se dintr-o colivie, înviate; eu le privesc depărtându-se şi nu mă mai gândesc la nimic; pe iarbă stând desfăcut cu coastele înflorind din mine ca şi când ar fi venit primăvara; până la jumătate sunt pământ, de la jumătate în sus sunt numai gânduri care nu se mai gândesc la nimic (nu?), aşezate pe coastele mele ca nişte păsări ciugulind din plămânii mei alveole. mă scufund încet în pământ, lichefiat ca un plastic topit, şi nu mă mai gândesc la nimic.